Pentru că legenda celor 9 babe din martie mi s-a părut intotdeuna ceva mai mult decât cojoacele pe care le dăm jos, când începe primăvara, am să le onorez în felul meu și să le transpun într-o metodă de autodezvăluire. Pentru fiecare dintre cele 9 babe, îmi voi da jos câte un cojoc (sau, mai bine zis, câte o mască), dezvăluind câte un fapt despre mine, fapt ce poate fi o cauză sau un efect al omului care sunt azi.

Baba 1/masca 1: țin jurnale încă de la vârsta de 14 ani și cred că am adunat până acum peste 10 agende groase, de toate mărimile. Mi-a intrat, astfel, în reflex să (mă) scriu, să mă analizez, să trec în revistă ceea ce am făcut, simțit, gândit de-a lungul timpului. Cateodata le frunzăresc și mă mir: în unele situații m-am schimbat atât de mult, încât nu-mi vine să cred că este vorba despre mine în rândurile pe care le citesc, iar uneori mă amuz de lucruri pe care le fac la fel ca în urmă cu 20 de ani. Peste ani am descoperit că acest obicei de a ține jurnale mă ajută acum în autocontrol, în analiza aproape instantanee a propriilor comportamente, în a face alegeri sănătoase pentru mine, în a mă exprima și în a renunța la măști.

Baba 2/masca 2: sunt cumpătată (zgârcită, strângătoare) și mă întristează visceral risipa. Am crezut că nu se vede din exterior, dar m-a amuzat, când una dintre cursantele care îmi admira o pereche de ciorapi roz, aflând de cât timp îi am, mi-a zis: “Am observat eu că ești strangatoare, dar să ții o pereche de ciorapi 7 ani, mi se pare chiar exagerat. 7 ani, măi Maria, 7 ani ?!”. O altă cursantă, după ce a văzut postată o imagine cu o singură propoziție scrisă pe flipchart, într-un curs: “Primul lucru pe care l-am gândit a fost că sigur nu tu ai scris acolo, căci e imposibil să consumi o coală întreagă doar pentru o singură propoziție. Tu folosești fiecare petec de hartie….”. O prietenă, când îi trec pragul, începe să închidă robinetele care curg în neștire și întrerupătoarele aprinse în toată casa. Mai iau și plicurile de miere din restaurante, atunci când nu-mi îndulcesc ceaiul comandat, mini-săpunurile și gelurile de duș din hoteluri, scriu pe caiete vechi de 15 ani, am agățată de caloriferul din bucătărie acea plasă cu plase pe care le folosesc prin casă la diverse lucruri, evit să-mi dau timpul și inima oamenilor cu care nu am nimic de împărțit, nu arunc haine și mâncare, pentru că le donez, nu intru în subiecte de discuție care mă plictisesc, iar (prea)multele cadouri pe care le primesc le dau mai departe persoanelor despre care știu că le-ar folosi (decât să se pună praful pe ele la mine în casă). …ciorapii roz mi s-au rupt, așa că e timpul să îmi refac colecția. Sper să mă țină măcar până la 40 de ani.

Baba 3/masca 3 : primul meu “job” a fost să mă duc cu vacile la păscut. Ele pășteau, iar eu devoram romanele de capă și spadă găsite în biblioteca verișorilor mei. Se întâmpla când eram adolescentă și îmi petreceam vacanțele la bunica mea, la țara. Mă trezeam la 6 dimineața, mi se pregăteau merindele (pâine, legume, brânză, omletă la borcan, apă) și o întindeam cu vreo 8-10 vaci și  2-3 verișori mai mici după mine. Ei, verișorii, făceau cu rândul, căci vacile erau a lor, provenind din mai multe familii, iar eu (fără nicio vacă, dar de pe urma cărora trăgeam foloase întreaga vară) îi însoțeam de drag. Și colindam dealurile, alergam și zbieram ca să se întoarcă vacile de pe unde le lovea strechea, mă topeam sub soarele torid al cerului moldovenesc de albastru, citeam carte după carte și trăiam, pur și simplu, mirosul pământului și al ierbii, neclintirea mută a orelor de amiază, poveștile cu verișorii mei. Plăcută era și înserarea care ne întorcea în sat, sunetele care veneau de la gospodării și din tălăngile vitelor, mirosul universal de scrob (cina țăranilor), pașii pe drumul prăfuit și pietros, gândul că doar-doar o să-l zăresc măcar în treacăt pe băiatul de care îmi plăcea și care, la fel ca mine, venea în vacanțe la bunici… Și a doua zi o luam de la capăt, cu aceeași energie și același entuziasm. Nu-mi spusese nimeni că voi primi bani pentru asta, așa că am fost foarte uimita când, la finalul verii, mămuca (adică bunica) și-a scos de sub sorțul pe care îl purta peste fuste și rochii, 3 hârtii roz de 100.000 lei (azi 10 lei). Pfuaaai, ce bucurie, dar mai ales surpriză că eram răsplătită pentru ceva ce făcusem cu atâta incantare!!! Apoi au urmat alte joburi pe care le-am făcut cu mai mult sau mai puțin entuziasm și de care m-am achitat mereu cu seriozitate și implicare. Dacă mă uit în urmă, îmi dau seama că munca a fost una dintre constantele din viața mea, indiferent de dispozițiile mele sufletești și mentale, indiferent de oamenii care mi-au fost alături, indiferent de vârsta pe care am avut-o (dacă se pune și a avea grijă de surori, atunci am început munca de pe la 6 ani). Poate din această cauză, verbul «a face» a fost cel care m-a dus de multe ori spre verbele «a avea» și «a fi», m-a scos din neliniști existențiale și mi-a creat convingeri puternice legate de abilități, valori, caracterul oamenilor, bani, încredere, viață. Poate că, până la urmă, munca chiar îl înnobilează pe om…

Baba 4/masca 4 : am devenit “un scaner” de oameni, ca urmare a profesiei. Sunt întrebată des, dacă nu mi-e greu să tot analizez oamenii. Da, câteodată mă obosește, însă de cele mai multe ori îmi este foarte simplu, deoarece la analiza pe care i-o fac unui om contribuie chiar omul însuși, fără să-și dea seama. Ne dezvăluim caracterul și nevoile încă de la început, prin mici gesturi, prin anumite replici și comportamente și astfel, dacă știi cum și unde să te uiți, poți vedea foarte multe lucruri. După cum am observat, oamenii își expun durerile și firea precum un pom de crăciun se împodobește cu luminițe colorate și trebuie să fii prost sau adormit să nu le vezi. Și ca orice scaner performant, m-am specializat doar pe anumite aspecte, astfel că cel mai simplu îmi este să depistez ipocrizia și suferința. Față de prima reacționez cu amuzament și indiferență, iar față de a doua cu încredere și răbdare. Iar dacă dau rateuri, mă ajut de timp și acesta îmi reajustează percepția. Cele mai interesante persoane pe care le întâlnesc sunt cele care ascund și ipocrizia și suferința în același timp, iar ele nici măcar nu-și dau seama de asta. Câți dintre noi facem astfel ? Țin răspunsul pentru mine, deși s-ar putea să aveți deja o bănuială… Avantajele acestei abilități pe care am dobândit-o în ani este că am făcut curățenie în relațiile personale și profesionale, mi-a crescut toleranța simțitor de mult la jocurile psihologice în care mă atrag unii și alții și că nu mai inițiez eu atât de multe jocuri psihologice cu anumiți oameni. Concluzia? E tare bine să te cunoști pe tine și pe ceilalți. Mai multă onestitate, mai puțină minciună. Mai multă bucurie, mai puțină suferință.

Baba 5/masca 5: dacă aș fi președinta țării (sau prim-ministru), aș fi o dictatoare, fără nicio îndoială. Tirană nu, dar dictatoare da. Pentru că am idei fixe și clare despre ce i-ar face bine poporului nostru în etapa în care ne aflăm. Dictatura mea ar merge în 2 mari direcții: educația și agricultura. Oricât de rotunzi și albaștri ne-am da, înainte de “homo sapiens sapiens”, suntem “homo mâncabitus”, iar nevoile de bază vor urla întotdeauna în fiecare dintre noi. Un trai decent pentru cât mai mulți oameni înseamnă să te folosești de toate resursele pe care le ai, în primul rând, în propria bătătură. Astfel agricultura, reîmpădurirea și grija pentru pământ ar satisface foamea fizică și insabilitatea lui mâine. În acest fel oamenii ar prinde rădăcini și ar fi mult mai congruenți cu identitatea personală, ar trăi ceva mai în acord cu propriile valori și ar fi mai liniștiți în legătură cu viitorul. Iar ca să le crească aripi, educația ar fi cel de-al doilea interes major al meu. Este domeniul care nu numai că ne prelucrează mintea, dar ne-o și deschide fantastic de mult, ne face să ne înțelegem natura, să îndrăznim să explorăm, să ne exprimăm, să fim vii, să anticipăm încotro ne ducem ca nație, ca specie. Nu cred să existe leac mai bun pentru nimicnicia umană decât educația (formală, informală, nonformala). Și pentru că aș fi dictatoare, cu siguranță că aș deranja multă lume și aș avea “frigiderul plin cu carne”, după cum mi-a spus cineva odată. Însă cred că, din moment ce ajungi într-o astfel de poziție, chiar dacă nu știi de la început ce se întâmplă cu tine, ajungi să-ți asumi și sudoarea, și florile, și lacrimile și injurăturile… Dar, din fericire, nu sunt eu la cârmă țării, iar democrația pe care o trăim acum este mult mai bună decât ipotetică mea dictatură. De asemenea, dacă aș avea bani încât să nu mai știu pe unde să îi mai depozitez, cele 2 domenii în care aș investi ar fi tot agricultura și educația. La fel și dacă aș câștiga la loto. Dar cum nu-mi prevăd nici viitor politic, nici bani a la Rockeffeler, mă ocup de educație de la înălțimea pe care o am acum și învăț oamenii cum să-și deschidă mintea și să aducă mai mult sens în viețile lor. În privința agriculturii… mai am de învățat.

Baba 6/masca 6 : mă las des spălată pe creier. Atunci când încep să învăț o nouă metodă (în interes personal și/sau profesional), intru în sala unde se țin cursurile ca și cum altceva în afară de acel lucru nu există. Ca și cum asemenea concepte dețin Adevărul Absolut și cu ele a început și se va și sfârși lumea. Rămân cu gura, cu inima și cu mintea căscată până la ultimul rând din orice carte pe care o citesc, până la ultima scenă a oricărui film pe care îl vizionez, până la ultimul acord al melodiilor ce îmi plac. Apoi, entuziasmul meu se vede, când mă transform într-un apostol fervent al acelui lucru și li-l propovăduiesc tuturor celor care au nerv să mă ia în seamă. Am înțeles rapid că aceasta este strategia mea de învățare: să mă surescit, să nu dorm până nu-l dau gata, iar atunci când o fac, să visez și să respir acel lucru, fără să mă opun informațiilor nici măcar cu un fir de păr. Apoi las ca lucrurile să se domolească în mine, las să treacă perioada de incubație și, cu un ochi lucid și cu celălalt inspirat, triez ce este valoros din informația pe care am ingurgitat-o, ce este moloz și ce este adevăr. Iar ceea ce îmi rămâne folosesc în diferite contexte, cu diferiți oameni, la momentele potrivite. Să mă las spălată pe creier este una dintre activitățile mele preferate, căci nu știu cum este să fiu și îndoită și deschisă în același timp. Să mă las spălată pe creier este o abilitate care, la mine cel puțin, merge mână în mână cu inocența și cu discernământul, cu “fă ce-ți spune intuitia!”, cu “daca ai ajuns aici și acum, înseamnă că este cel mai potrivit loc si cel mai bun moment in care să fii si să  înveți ceva, să întâlnești un anumit om etc”. Citisem într-o carte de filosofie că sceptic vine de la grecescul skeptikos, ce înseamnă profund si a cerceta ceva până la capăt. Foarte des aud cuvântul însoțit de o atitudine închistată, plină de teamă venită din lipsă de informație și de informare. De exemplu, «Stii, Maria, sunt sceptic în privința NLP-ului, nu cred că există așa ceva, nu cred că funcționează.» Răspunsul meu: «Nu, dragul meu, nu ești sceptic, ești doar neinformat sau ignorant. Dacă ai ști ce este și cu ce se mănâncă, atunci ai fi cu adevărat sceptic.» Și partea cea mai amuzantă este că NLP este sinonim cu a nu te mai lăsa manipulat. Aceeași strategie de spălare de creier o aplic și când mă îndrăgostesc.

Baba 7/masca 7: cea mai mare rușine pe care am simțit-o vreodată este legată de o amintire din anul 1 de facultate. În primul semestru am făcut autostopul între orașul în care locuiam și cel în care îmi făceam studiile. Pentru că nu aveam bani, pentru autostop opream doar mașini frumoase în care se aflau bărbați singuri, căci știam că puteam intra în discuție cu ei și atât ne conversam că mă duceau până la destinație fără să-mi ceară bani. Într-o dimineață friguroasă în care mă grăbeam, mi-am încălcat regula și am urcat în prima mașină care a oprit. Doar că de data asta, au urcat în mașina goală încă vreo 3 navetiști. Pe șofer îl cunoșteam doar din vedere. Era soțul unei femei care venea des la magazinul la care lucrasem și cumpăra cremwursti proaspeți pentru copilul lor mic. De multe ori marfa nu era chiar foarte proaspătă, așa că patronul ne punea să o spălam în apa cu bicarbonat, să o dăm cu ulei și să o vindem de bună. Făceam astfel când era el prezent sau când se mai putea salva ceva din cărnuri, în rest le aruncam departe de magazin sau câinilor străzii, iar clienților despre care știam că au copii mici le spuneam din priviri că nu îi pot servi. Asa… și revenind la șofer, așezându-mă în spate și neputând să îmi încep strategia conversațională cu el, am început să-mi fac griji în legătură cu momentul în care voi ajunge la destinație și nu am cum să plătesc cursa. La intrarea în oraș, 2 pasageri coboară și îi lasă câteva zeci de mii de lei (echivalentul a câțiva lei astăzi) în locul destinat paharului. Mai mergem câteva străzi și coboară și al 3-lea pasager, figura cu banii se repetă, șoferul mulțumește, iar eu încep să-mi fac griji: “Cum să cobor și să zic că nu am bani ?!” Mai mergem câteva străzi și oprește la o benzinărie, se da jos, iar mie îmi bubuie inimă în tâmple: “Cum să cobor și să zic că nu am bani ? Cum să cobor și să zic că nu am bani ? Ce mă fac ? Ce mă fac ?” Mă uit lung la banii lăsați de ceilalți, mă foiesc, îmi mușc o buza, mă uit pe geam și-l văd pe om încă departe de mașină, mă foiesc iar, îmi mușc și cealaltă buză și mă întind frumușel și îi fur omului o bancnotă. Inima continuă să îmi bată în tâmple, mi se părea că nu mai am nici aer, nici creier, șoferul se întoarce în mașină, mă întreabă unde vreau să ajung și mă lasă la poarta facultății. Tremuram ca varga și doream ca acel coșmar în care intrasem singură să se sfârșească. Înainte să cobor, îi întind banii și el îmi spune zâmbind: “Ei, stai liniștită, ție nu îți iau bani, că doar ne cunoaștem…” Stupoare și groază! Ca teleghidată, cobor cu banii furați în mână și așa fericită aș fi fost să se deschidă atunci pământul ca să mă inghita… Dar nu mai putea pământul de drama mea, ca să vezi… Zăpada albă acoperise frumos orașul și scânteia în soarele de dimineață. Mașinile zumzăiau grăbite pe stradă, aerul era rece și curat, oamenii mergeau spre serviciu, iar eu, cu mintea paralizată și cu toate emoțiile care mă făceau să mă scurg pe asfalt, continuam să mă holbez la bancnota verde din mâna mea… Până la urmă toți acei cremwursti aruncați la gunoi și-au făcut efectul într-un mod la care nu m-aș fi gândit niciodată, dar eu am fost prea înfricoșată ca să înțeleg asta.

Baba 8/masca 8: Eva l-a scos pe Adam din iad, nu din rai

Din cozi de șarpe mi-am făurit cărarea ca să te pot găsi din nou,
Și sângele ce s-a prelins în lupte l-am strâns ca să ajung la tine.
Smulgându-mi inima, le-am cerut vulturilor să-mi facă un ecou,
Iar din înalturi să-mi strige numele și să mă înalțe și pe mine.

De mă apropii și te-ating, mă arzi și mă îngheți, mă cerni mărunt,
Cu ochii mă împarți în anotimpuri de ceară și de piatră neagră.
În mare de-ai putea, m-ai crește și m-ai vinde în câte perle sunt
Și-aș șiroi pe câte piepturi de femei ai urmări în lumea largă.

Dar cine-s eu să-ți cer să-ți amintești de iadul în care nu-ți e soare?
Și ce-aș putea să-ți dau, dacă m-ai alerga prin trenuri în viteză?
Să-ți fiu doar sus, când vrei să te aprinzi și în furtuni doar boare?
De ce aș fi pământ, când valurile-ți să mă cuprindă nu cutează?

Nu voi muri acum și-n stele n-aș vrea să îmi crestez norocul.
În mine Vocea nu mai tace, iar viața mi-a dat din nou o cheie.
De vrei să stai, să stai. De vrei să pleci, s-o faci și să îți uiți locul,
Iar eu în cele mai adânci minuni și umbre, ador să fiu femeie!

Baba 9/ masca 9 : am fost amantă de bărbat însurat. De două ori. Prima oară nici nu mi-am dat seama ce m-a pălit, iar a doua oară am vrut musai să mă clarific. Și ne-am clarificat cu toții: și eu, și ei, și ele (doamnele lor). Am înțeles atunci că viața bate filmul, iar cele mai interesante cărți nu sunt doar ficțiune. Desigur, am bifat toate clișeele hollywoodiene: îndrăgostire irevocabilă și irefutabilă, cerere în căsătorie (eram numită dna X, în condițiile în care dl X nici nu divortase… ), cadouri, timp împreună, planuri de viitor, promisiuni spumoase și sfârâicioase, “cealalta nici nu contează pentru mine “, “iti jur că n-am mai făcut sex cu ea de la Revolutie”, “pe tine te iubesc până la galaxia vecină si inapoi” – ceea ce e cam mult, dacă mă întrebați pe mine. Toate în culori diafane, până ne-am pus agendele pe masa… În tot ceea ce facem avem obiective conștiente pe care le declarăm de la început și obiective nedeclarate (cât se poate de inconștiente), pe care le descoperim pe parcurs, dacă suntem onești și/sau norocoși. Și astea, “nedeclaratele”, încep să ne pună bețe în roate și să doară. Începuturile nu țin o veșnicie, de aceea se și cheamă începuturi, așa că odată fluturașii intrați în hibernare, fiecare dintre noi și-a dat seama că nu poate să renunțe defel la ceea ce e mai important pentru el. Eu n-am putut renunța la nevoia de autenticitate și de intimitate emoțională, la obiective comune pe termen lung, la iubire, responsabilitate și asumare în relație – valori pe care nu mi le putea satisface rolul celei de a 3-a roți de la bicicletă. N-aș putea să spun de ce sunt bărbații infideli (am mai aflat și alte povești parcă trase la indigo), dar cred că m-am prins de ce nu pleacă din relațiile obosite și triste pe care le au. Din obișnuință și comoditate, din frica de singurătate, “nu dau cioara din mână pe vrabia de pe gard”, din cauza copiilor (ca și cum copiii nu observă cât de viciată e relația părinților, nuuu, nici nu… ), din indisponobilitate emoțională, din libertatea aparentă pe care simt că le-o dau soțiile lor, unii înțelegând mai greu că “cu cât e mai lung lanțul, cu atât e mai gros”, din dependența de nefericire (dacă e s-o spunem pe ‘a dreaptă, și nefericirea e un mod de viața extrem de confortabil). Aș vrea să spun că un alt motiv este iubirea pentru soțiile lor, doar că mă pufnește râsul: cei doi bărbați au avut amante și înainte și după ce au fost cu mine, așa că acest motiv scârțâie. La fel a scârțâit și încrederea mea în mine, la fel și prezentul în care mă aflam, însă am fost suficient de deschisă și norocoasă ca din cele 2 iubiri să nu ratez și învățămintele. După insomnii și dureri de cap, după ochii umflați de plâns și întrebări obsesiv-compulsive pe care mi le puneam mie, lor și proniei cerești (de parcă cea din urmă mă băgase în rahat… ?!), am înțeles de ce-am ajuns să mă îndrăgostesc de bărbați indisponibili. Am strâns rândurile, am calculat daunele, mi-am lins rănile și ușor-ușor am ieșit din spirala vicioasă a manipulărilor la care recurgeam (eu), a egoismului (meu), a iluziilor (mele) și a trădării propriei persoane și a bărbatului cu care eram, deopotrivă – căci da, așa cum în tango e nevoie de 2, la fel și în instituția amantlâcurilor e nevoie de 2 (chiar de 3) și nu pot spune că doar unul dintre noi a fost “vinovat” de acele experiențe. Nu a fost calea cea mai morală și mai lină emoțional prin care să mă descopăr, însă a fi amantă mi-a adus cele mai multe și intense beneficii interioare. Ce să-i fac, asa sunt eu: imi place calea grea… Rațiunea îmi spune să nu recomand metoda nimănui, căci doare ca naiba, dacă te îndrăgostești. Inima îmi spune că iubirea se întâmplă în variante pentru care nu avem noi imaginație suficientă, așa că o putem descoperi și prin a fi amanți. Iar bunul simț îmi spune să tac, căci fiecare își are calea lui spre înțelepțire. Așa că, doamnelor, puteți să vă lăsați soții liberi pe stradă, căci eu am jurat că nu mai pun gura pe bărbați însurați. M-au lecuit curele pe care le-am făcut.